Timpului

In mijlocul bucuriei,
m-am trezit de fapt c-asist
la sfârsitul copilǎriei
cu un zâmbet larg si trist.

Când umbrele brațelor tale
mǎ invitau sǎ le citesc,
eu îmi inventam o cale
ca de mâine sǎ le-opresc.

Captivǎ în pustiul tǎu
am învǎțat sǎ numǎr;
ți-am vǎzut zâmbetul cealǎu
când m-ai apǎsat pe umǎr.

Purtai în picioare marea
şi-aveai chipul bunului,
dar ți-am citit nepǎsarea
din gesturile pendulului.

Am spart borcanul cu gem
când te-am auzit vestind,
cǎ nu se vede niciun ren
zburând pe geamul aburind.

Şi joaca dintr-o datǎ toatǎ
a început sǎ înceteze,
culoarea sǎ fie matǎ
şi mama sǎ ofteze.

Simțind acum cǎ îmi înoatǎ
sufletul în ipoteze
şi pǎdurea fermecatǎ
cǎ vrea sǎ se dezmembreze,

m-am dat  încet de-a dura
peste firele de iarbǎ
şi-am mâncat toatǎ glazura
şi-am iscat o mare zarvǎ.

Şi mi-am propus sǎ te amân
pânǎ e gata brodatǎ,
liniştea unde rǎmân
copilul cel de altǎdatǎ.

dorului

Țes în minte începuturi
ale unor deziluzii.
Sǎ le schimb în aşternuturi
sau sǎ-mi împletesc perfuzii?

Dorul nu se mai sfârşeşte,
mǎ sufocǎ frunzişul crud
şi-l blestem cǎ se-adânceşte,
fǎrǎ sǎ pot sa îl aud.
…

Eu sunt doar un abanos,
țǎrmul cerului îl caut
în desişul-ntunecos
mǎ prefac cǎ te aplaud.

M-ai sǎrǎcit de bucuria
de a hrǎni tot ce iubeam
în timp ce tu lucrai cu ziua
pentru tine şi-al tǎu neam.

Te gândeşti c-ai ricoşat
dintr-o simplǎ întâmplare,
dar tu de fapt te-ai cocoşat
şi m-ai țintit dintr-o eroare.

Sunt şi eu o particicǎ
din dorul cel nemǎrginit
şi-am vrea eu şi–a ta alicǎ
sǎ vezi cât am ruginit.
…

Nu ştiu daca suspin
dacǎ plâng sau dacǎ mor
acum cunosc un alt chin
în care sunt şi surd şi chior.

Între ultimele douǎ
bǎtǎi de inimi rǎmase
mi-amintesc doar cum plouǎ
şi cum m-ajung din urmǎ-angoase.

Cǎprioara cu ochi limpezi,
mǎ mistuie când o zǎresc
şi uit de muşchii ei fragezi
şi-i uit pe toți cei ce-i hrǎnesc.

Şi-acum arma de pe umǎr,
îndrǎznesc s-o odihnesc
sub bǎrbia-mi cât eu numǎr
secundele pânǎ sfârşesc.

Dar sub plapuma de muşchi,
un mǎnunchi de țepi compact,
îmi trimite moartea-n lotuşi
ş-inc-odatǎ într-un copac.

Temǎ

Am talent sǎ te descriu
chiar şi dacǎ nu exişti,
în mintea mea eşti în sicriu
şi nu te las sǎ te mai mişti.

Am înțepat cu bolduri
pleoapele ochilori tǎi
ş-am adormit pe gânduri,
cum sǎ te car eu peste vǎi.

Cântǎreşti un infinit
de pǎcate şi de şoapte
şi mai eşti şi-ncǎrunțit,
nu vreau sǎ te vǎd la noapte.

Dacǎ te rog sǎ mǎ ajuți
şi sǎ suferi cum doresc,
mǎ tem c-o sǎ poti sǎ-mi muți
tot ce în mine eu clǎdesc.

Parcǎ nu vreau sǎ trǎiesc
într-o astfel de problema.
Nu ştiu dacǎ-i omenesc,
dar ți-o las ție ca temǎ.

Din confesiunile iubirii. Confesiunea I

Voi nu mi-ați dat vreodatǎ

o şansǎ realǎ, ştiți bine!

Sǎ nu vǎ mirați de-ndatǎ

ce veți rǎmâne fǎrǎ sine!



Unul m-a alungat de fricǎ,

de tristețe şi de prost.

Celǎlalt s-a dus dupǎ ispitǎ

ş-apoi, s-a pus la adǎpost.

Întrebare

În ce curent

ambivalent,

aparent

din Univers,

te-ai gândit sǎ încadrezi

ultimul vers

de îl tastezi?

Metamorfozǎ

Sunt plǎmǎditǎ prin tine
şi mǎ-nşir în amǎnunte,
n-am pe nimeni sǎ m-aline
când îmi cresc fire cǎrunte.

Stau culcata şi-mi curg lacrimi
de-o nebǎnuitǎ jale.
Am mai fost atât de intimi,
timpule, ce curgi agale?

M-am ridicat ca sǎ rǎmân
creanga aceea de mai sus
şi liniştea pe care-o amân
si vorbele de ți le-am spus.

Dar mai doresc sǎ poposesc
încǎ un moment prin ceațǎ
înainte sǎ-ndrǎznesc
sǎ încep o noua viațǎ.

…

Sunt o ramurǎ posacǎ,
înverzesc la întuneric,
coaja mea este o mascǎ,
serul meu este eteric.

Mǎ mişc în cicluri lent şi ferm
şi mǎ substrag din empirism,
cresc omizi în al meu stern,
mǎ convertesc la elitism.

Bag de seamǎ cum din piept
mi se-nalțǎ zburǎtoare.
Una s-a lovit de sept
când strǎnut din întâmplare.

Şi cum ațipesc tǎcut,
privind miile de stele,
mǎ trezesc cǎ am fǎcut
în sfârşit primele mere.

De-ar fi Luna mai aproape
şi Pǎmântul mai turtit
unde oare ar mai încape
sufletul cel osândit ?

S-ar preface în minute?
S-ar dezintegra-n abis?
S-ar întoarce la-ncepute
pǎcate din paradis?

Curaj latent

Într-un pastel, ghemuitǎ sub gorun

stau şi mǎ gândesc la tine 

şi îmi doresc sǎ îți propun 

sǎ te întâlneşti cu mine.

Îți voi dilua opacul
care ți se varsǎ-n suflet, 

îți voi înțepa cu acul
întunericul din cuget.

Îți voi sechestra teama
care te-a umplut de vinǎ;
te voi încǎlzi iarna
cu dorul care mǎ animǎ.

Te voi învǎța sǎ miroşi florile
pe care le-ai strivit cu nepǎsare
şi te voi sǎruta sub ploile
unde viața din tine tresare.

Voi traversa orice miraj,
orice ocean şi orice tartar,
voi sfǎrâma orice aliaj,
s-aduc la mal un solitar.

Şi-acum cǎ mi-am expus curajul
Te voi întreba şoptit:
Crezi cǎ merita deranjul?
Ce-i în tine de iubit?

Octombrie

 

Este octombrie
şi încep a mǎ predispune
sǎ revin la iubiri postume.
Este octombrie
adicǎ încǎ o inflexiune
dintr-o anume promisiune.

Este octombrie
În tabloul pe care ți l-am pictat,
dar tu probabil cǎ l-ai uitat.

Este octombrie
Când mi te-am imaginat laviu
în acel peisaj alǎmiu.
Este octombrie
în glastra mea de pe pervaz,
pe care se reflecta nişte rǎgaz.

Este octombrie
şi-n tot ceea ce ne-am spus,
am mai inventat un pol opus.

Este octombrie
când frunzele ma-ngroapǎ abuziv
şi inspir aer disolutiv.
Este octombrie
când te aştept în ploaie
şi când te aştern apoi pe-o foaie.

Este octombrie,
dar noi nu ne-am iubit şi restul
ca sǎ-ți înțeleg acum gestul.

Ultimele gânduri ale lui Will Graham

Când a întâlnit textura hârtiei,
ceasul s-a scuturat de orele sale,
aştept schimbarea pe marginea prǎpastiei,
aştept sǎ te rǎstignesc pe-altare.

I-am alimentat fiarei dorințele
prin confuzia-mi patologicǎ.
Schimbarea de pe marginea prǎpastiei,
A avut o intenție alegoricǎ.

Mi-ai adulmecat parfumul inocenței
şi ai murit de nerǎbdare,
pânǎ am ajuns pe marginea prǎpastiei
şi-am gustat din otrava adorației tale.

Pare negru în lumina selenarǎ,
sângele ofrandei noastre.
Cât timp moartea ni se desfǎşoarǎ
Vrei sa ne îmbrǎțişǎm sub astre?

3 dimineața

Peste mobila din pin
mi s-a vǎrsat obsesia.
Am golit paharul cu vin
Şi am udat hortensia.

Ceasul e trei şi-un pic
când te aud la telefon.
Vream sǎ te declar tâmpit,
dar am rǎmas şi fǎrǎ ton.

Mi-am fǎcut o ceaşcǎ de ceai
cu infuzie de vise.
Nu-mi pasǎ dacǎ dormeai
ori de erai în culise.

Am fǎcut cum mi-ai cerut,
te uitasem definitiv,
dar ieri ție ți s-a pǎrut
cǎ mai existǎ un motiv.

Am încercat sǎ te alung,
dar m-ai fǎcut curioasǎ:
vreau sǎ ştiu cum pot s-ajung
ca tine de caraghioasǎ.

Extaz în doi

Înconjoarǎ-mǎ cu tine

şi-adu-mi o ceaşcǎ cu blândețe,
al meu tot îți aparține,

dezbracǎ-mǎ de inocențe.

Aratǎ-mi locuri neştiute din mine,

cheamǎ pǎdurea aproape de noi,

împacǎ-te cu mine şi cu tine

şi hai sǎ ne iubim sub ploi.

Toarnǎ-ți trupul peste-al meu

şi mǎ inspirǎ în pieptul tǎu ce arde.

Nu fii al dragostei ateu

şi din noi vino şi soarbe.

Cautǎ-ma în rǎsǎrit şi-n apus

şi gǎseşte-mǎ într-o amiazǎ.

Umple-mǎ de neştiut

şi pânǎ mor ține-mǎ treazǎ.

Ascunde-ne iubirea sub tei
şi las-o sǎ te inunde.

Gustǎ din otrava ei

şi dǎ-mi şi mie ce-ți rǎmâne.

Încearcǎ-mǎ cu-a ta tandrețe

şi stinge întunericul din lume.

Învie-ma prin munți şi piețe

şi continuǎ-ne în coliziune.

Azi

Azi petrec pânǎ la 3 dimineața

printre cuvinte fǎrǎ noimǎ rostite.

Azi am aruncat dulceața

şi florile din vazǎ ofilite.

Azi praful se aşterne peste trecut

şi prezentul mi se compune din rime.

Azi încerc sǎ nu te fi cunoscut,

deşi nu ştiu cum mǎ voi putea abține.

Azi e rândul tǎu sǎ mǎ derulezi în gând,

sǎ mǎ blestemi şi sǎ mǎ cerți,

cǎci dragostea ni se terminǎ curând

şi nu vei mai avea pe cine sǎ ierți.

Portret

Când te zăreşti în vreo oglindă,
priveşti un vârstnic clandestin,
dar anii tăi nu se perindă
sub zâmbetul adolescentin.

Cand simţi ca timpul te proclamă
doar un efemer sub soare,
uiţi că ochii tăi mă cheamă
să îndrăznim o întamplare.

Îmi compui morale-n gând,
dar nu mi le mărturiseşti
şi laşi să-mi cadă rând pe rând,
lacrimi ce nu mi le plăteşti.

Nu mă ierţi, nu mă iubeşti,
dar nici nu vrei să mă răneşti.
N-am decât să mă prefac mare,
să te scufund în uitare.

Amintiri din era copacilor

Mi-amintesc cǎ timpul demult tǎcuse,
eram prigonit într-un rece etern
şi nu era coşmar, nu mi se pǎruse,
vântul sufla acum dinspre infern.

Mi-era frig şi frunzele-mi tremurau,
iar crengile în dansuri mi se legǎnau,
dar l-am lǎsat pe alizeu sǎ-şi facǎ de cap,
în timp ce mi-am sǎdit speranța cǎ scap

În fața mea, din cer cǎzuse o luminǎ,
ea mi-a lǎsat mama infirmǎ şi-i vǎd,
lǎsat sǎ zacǎ sub raze de luna plinǎ,
şi-acum trunchiul, dupǎ acel prǎpǎd.

Am fost abandonat într-o negurǎ,
când am vǎzut-o ciopârțitǎ, dar
ştiam cǎ are nevoie de cǎldurǎ,
omul nostru drag şi gospodar.

Locul pustiit de-a ei prezențǎ
era prea trist acum sǎ-l pot privi,
simțeam cǎ m-adâncesc în demențǎ,
când un musafir stufos se ivi.

Mǎ confundase c-un stejar de vizavi
ş-acum țopǎia de colo-colo,
pâna-ajuns la crengile-ți zglobii,
gâdilându-ți subrațele ici-colo.

Voia a ne pǎrǎsi pe-amândoi
De-ndatǎ ce şi-a zǎrit casa,
dar s-a speriat de un vulpoi
şi-atunci i-ai oferit scorbura ta.

Roşcovana începuse sǎ îmi placǎ,
Îi cerusem sǎ-ți dǎruiascǎ toporaşi
şi totul s-a transformat dintr-o datǎ,
când ne-au vizitat nişte fluturaşi.

Am devenit nebun de gelozie
când briza te-a mângâiat duios,
totul era o dulce frenezie,
dar amintirea acum e de prisos.

Suntem bǎtrâni, dar nu fǎrǎ viațǎ
Si-aşteptǎm cuminți sǎ ne sfârşim,
aşteptǎm sǎ ne prefacem ceațǎ,
aşteaptǎm pe veci sǎ ne iubim.

Fǎrǎ noimǎ

Tainic loc caut de odihnnǎ,
praf alb şi rece peste noi s-aşterne
capul meu pe pieptul tǎu – rutinǎ,
între noi s-anunțǎ pauze eterne.

Ceața de deasupra buzelor tale,
topeşte distanța dintre noi,
ne-avântǎm prin şoapte în lumi atemporale,
unde nu existǎ loc pentru-amnândoi.

Temerile noastre – ecou al suferințelor
apuse în uitare,
Iubirea – roua din petalele bujorilor,
Ce mǎ trezesc din visare.

Miasma lor dulce îmi îneacǎ spaima
şi zâmbetul tǎu cald rǎsare printre ei.
Din dorințǎ sǎ-i descoperim noima
aducem blasfemie dragostei.