Sentimente euclidiene

Ne-am nǎscut puncte

monocrome şi defuncte,

douǎ neconfundate urme,

dar cu vise şi cu nume

într-o clasǎ sǎrǎcitǎ 

pe o tablǎ murdǎritǎ 

de idei şi mǎzgâleli, 

rǎmase din pauza de ieri. 

Te-am iubit atât de mult… 

atât cât poate iubi un punct 

şi m-am rugat de toți, ca o nebunǎ, 

"desenați-mi vǎ implor, o mânǎ!" 

Sǎ mǎ pot târî pânǎ la tine 

sǎ te concep mai mult decât pe mine,

sǎ îți iubesc mai îndeaproape toate 

defectele tale, toate! 

Nimeni nu m-a ascultat… 

Doar un copil s-a apucat 

sǎ uneascǎ printr-un segment de dreaptǎ 

existența mea cea stearpǎ 

cu existența ta şi-apoi 

studiind nu ştiu ce foi, 

am devenit cea mai perfectǎ razǎ 

al celui mai perfect cerc de pe tablǎ. 

Şi-am putut apoi sǎ ştiu 

cum se simte când eşti viu 

şi ah, câte aş mai fi scris 

dacǎ totul n-ar fi fost numai un vis! 

Ş-apoi când m-am trezit te-am întrebat:

"Dar tu pe mine nu m-ai visat?"

şi înainte sǎ îmi raspunzi la întrebare

ne-a unit o razǎ reflectatǎ pe tablǎ de soare!

Metafizica neîntâlnilor noastre

Şi când vei tânji sǎ-ți aminteşti

o clipǎ de fericire,

sǎ nu vii sǎ îmi cerşeşti

lǎcrimând şi în suspine:

cǎ n-ai ştiut, cǎ n-ai avut

cǎ ți-ai dorit dar nu credeai,

cǎ tu sperai şi ai fi vrut,

dar ce pǎcat cǎ nu puteai.

Sǎ mǎ cǎuți în orbite 

unde mǎ vor smulge din dor

mâinile îmbǎtrânite

şi mintea unde m-ai chemat sǎ mor.

S-ajungi în zbor din 5 bǎtǎi

de aripi unde s-au întâlnit 

sub cojile ochilor tǎi

baiatul şi firul de nisip

din care şi-a clǎdit castelul

şi care-n ochi i s-a ivit

şi în sandale şi în felul

cum plângea de îngrozit.

Eu sunt umbra de pe-a ta retinǎ 

unde plâng şi oftez,

unde devin tot mai infimǎ

unde mor şi mǎ ratez.

Acolo mǎ ascund de viațǎ,

în ochiul infinit pustiu,

unde plouǎ şi e ceațǎ

şi numai asta ştiu sǎ fiu.

Asta am crezut cǎ sunt,

dar apoi m-am pomenit,

cum eu - grǎuntele de gând

devin mai viu şi rotunjit.

Şi mǎ izbesc de imagini

şi totul doare cumplit.

Nimic nu mai are margini

şi simt totul diferit.

Şi mǎ trezesc acum plutind

prin hǎul în care cǎdeam.

Nu pot brațele sǎ mi le-ntind,

nu mai sunt ceea ce credeam.

Mǎ învart în jurul meu

şi mǎ simt ca o sferǎ,

şi cad şi plutesc mai greu

decât puteam acum o era.

Curând mǎ trezesc privitǎ

de un bǎiat cu ochi cǎprui,

pe care-i vǎd cum se agitǎ

pe fondul pal plin de pistrui.

Îi recunosc de undeva

surâsul blând şi dulce,

mirarea din privirea sa

şi scrisul de pe cruce.

Apucǎ perla cu iuțealǎ

şi o ridicǎ în zare,

o plimbǎ-n palmǎ cu sfialǎ

şi mǎ aruncǎ apoi în mare.

Suprarealism

Se crapǎ de ziuǎ 

şi eu mǎ trezesc

cum mǎ umplu de pizmǎ

din totul ce-l urzesc.

Mişcǎri curbilinii 

zǎresc pe geam,

se desfǎceau crinii

şi eu i-auzeam.

Privesc în oglindǎ

pistruii ce-mi apar

şi sub ei o ființǎ

cu chipul de var.

Mǎ îmbrac în verde

crud, bacovian,

oricum, el nu vede

sǎ cânte la pian.

Voi zace-ntr-o glastrǎ

de la fereastra ei

având aceleaşi vise

de azi şi de ieri.

Se crapǎ de ziua,

iar eu ma trezesc,

la umbrǎ lângǎ crinii

de unde m-ai cules.

Tot ce-a fost între noi

Sunt o lacrimǎ sihastrǎ
din marea cea albastrǎ.
Sunt un om ca şi tine
Sunt iubire şi suspine.

Sunt o patǎ de cernealǎ
pe caietul de la şcoalǎ.
Sunt o vorbǎ de alint
întrupatǎ sǎ te mint.

Sunt o carte prǎfuitǎ
uneori mai mor de frica
şi de singurǎtate
şi de lininştea ce tace.

Sunt un gând dintr-un sertar
ce mǎ chemi la un pahar.
Sunt mirosul de lavandǎ
ce îți desenez o hartǎ.

Sunt încǎ o amatoare
de iubiri înşelǎtoare,

de vise sfǎrâmicioase,
de priviri neputincioase

colecționate toate
de pe stâncile ce poate
îşi doreau sǎ se surpe
morții sǎ mǎ împrumute.

Sunt minciunǎ
Sunt ranchiunǎ
Sunt şi pace şi rǎzboi
Sunt tot ce-a fost între noi !