sâmbătă, 18 iunie 2016

Metafizica neîntâlnilor noastre




Şi când vei tânji sǎ-ți aminteşti
o clipǎ de fericire,
sǎ nu vii sǎ îmi cerşeşti
lǎcrimând şi în suspine:

cǎ n-ai ştiut, cǎ n-ai avut
cǎ ți-ai dorit dar nu credeai,
cǎ tu sperai şi ai fi vrut,
dar ce pǎcat cǎ nu puteai.

Sǎ mǎ cǎuți în orbite 
unde mǎ vor smulge din dor
mâinile îmbǎtrânite
şi mintea unde m-ai chemat sǎ mor.

S-ajungi în zbor din 5 bǎtǎi
de aripi unde s-au întâlnit 
sub cojile ochilor tǎi
baiatul şi firul de nisip

din care şi-a clǎdit castelul
şi care-n ochi i s-a ivit
şi în sandale şi în felul
cum plângea de îngrozit.

Eu sunt umbra de pe-a ta retinǎ 
unde plâng şi oftez,
unde devin tot mai infimǎ
unde mor şi mǎ ratez.

Acolo mǎ ascund de viațǎ,
în ochiul infinit pustiu,
unde plouǎ şi e ceațǎ
şi numai asta ştiu sǎ fiu.

Asta am crezut cǎ sunt,
dar apoi m-am pomenit,
cum eu - grǎuntele de gând
devin mai viu şi rotunjit.

Şi mǎ izbesc de imagini
şi totul doare cumplit.
Nimic nu mai are margini
şi simt totul diferit.

Şi mǎ trezesc acum plutind
prin hǎul în care cǎdeam.
Nu pot brațele sǎ mi le-ntind,
nu mai sunt ceea ce credeam.

Mǎ învart în jurul meu
şi mǎ simt ca o sferǎ,
şi cad şi plutesc mai greu
decât puteam acum o era.

Curând mǎ trezesc privitǎ
de un bǎiat cu ochi cǎprui,
pe care-i vǎd cum se agitǎ
pe fondul pal plin de pistrui.

Îi recunosc de undeva
surâsul blând şi dulce,
mirarea din privirea sa
şi scrisul de pe cruce.

Apucǎ perla cu iuțealǎ
şi o ridicǎ în zare,
o plimbǎ-n palmǎ cu sfialǎ
şi mǎ aruncǎ apoi în mare.