dorului

Țes în minte începuturi
ale unor deziluzii.
Sǎ le schimb în aşternuturi
sau sǎ-mi împletesc perfuzii?

Dorul nu se mai sfârşeşte,
mǎ sufocǎ frunzişul crud
şi-l blestem cǎ se-adânceşte,
fǎrǎ sǎ pot sa îl aud.
…

Eu sunt doar un abanos,
țǎrmul cerului îl caut
în desişul-ntunecos
mǎ prefac cǎ te aplaud.

M-ai sǎrǎcit de bucuria
de a hrǎni tot ce iubeam
în timp ce tu lucrai cu ziua
pentru tine şi-al tǎu neam.

Te gândeşti c-ai ricoşat
dintr-o simplǎ întâmplare,
dar tu de fapt te-ai cocoşat
şi m-ai țintit dintr-o eroare.

Sunt şi eu o particicǎ
din dorul cel nemǎrginit
şi-am vrea eu şi–a ta alicǎ
sǎ vezi cât am ruginit.
…

Nu ştiu daca suspin
dacǎ plâng sau dacǎ mor
acum cunosc un alt chin
în care sunt şi surd şi chior.

Între ultimele douǎ
bǎtǎi de inimi rǎmase
mi-amintesc doar cum plouǎ
şi cum m-ajung din urmǎ-angoase.

Cǎprioara cu ochi limpezi,
mǎ mistuie când o zǎresc
şi uit de muşchii ei fragezi
şi-i uit pe toți cei ce-i hrǎnesc.

Şi-acum arma de pe umǎr,
îndrǎznesc s-o odihnesc
sub bǎrbia-mi cât eu numǎr
secundele pânǎ sfârşesc.

Dar sub plapuma de muşchi,
un mǎnunchi de țepi compact,
îmi trimite moartea-n lotuşi
ş-inc-odatǎ într-un copac.

Temǎ

Am talent sǎ te descriu
chiar şi dacǎ nu exişti,
în mintea mea eşti în sicriu
şi nu te las sǎ te mai mişti.

Am înțepat cu bolduri
pleoapele ochilori tǎi
ş-am adormit pe gânduri,
cum sǎ te car eu peste vǎi.

Cântǎreşti un infinit
de pǎcate şi de şoapte
şi mai eşti şi-ncǎrunțit,
nu vreau sǎ te vǎd la noapte.

Dacǎ te rog sǎ mǎ ajuți
şi sǎ suferi cum doresc,
mǎ tem c-o sǎ poti sǎ-mi muți
tot ce în mine eu clǎdesc.

Parcǎ nu vreau sǎ trǎiesc
într-o astfel de problema.
Nu ştiu dacǎ-i omenesc,
dar ți-o las ție ca temǎ.

Din confesiunile iubirii. Confesiunea I

Voi nu mi-ați dat vreodatǎ

o şansǎ realǎ, ştiți bine!

Sǎ nu vǎ mirați de-ndatǎ

ce veți rǎmâne fǎrǎ sine!



Unul m-a alungat de fricǎ,

de tristețe şi de prost.

Celǎlalt s-a dus dupǎ ispitǎ

ş-apoi, s-a pus la adǎpost.

Întrebare

În ce curent

ambivalent,

aparent

din Univers,

te-ai gândit sǎ încadrezi

ultimul vers

de îl tastezi?

Metamorfozǎ

Sunt plǎmǎditǎ prin tine
şi mǎ-nşir în amǎnunte,
n-am pe nimeni sǎ m-aline
când îmi cresc fire cǎrunte.

Stau culcata şi-mi curg lacrimi
de-o nebǎnuitǎ jale.
Am mai fost atât de intimi,
timpule, ce curgi agale?

M-am ridicat ca sǎ rǎmân
creanga aceea de mai sus
şi liniştea pe care-o amân
si vorbele de ți le-am spus.

Dar mai doresc sǎ poposesc
încǎ un moment prin ceațǎ
înainte sǎ-ndrǎznesc
sǎ încep o noua viațǎ.

…

Sunt o ramurǎ posacǎ,
înverzesc la întuneric,
coaja mea este o mascǎ,
serul meu este eteric.

Mǎ mişc în cicluri lent şi ferm
şi mǎ substrag din empirism,
cresc omizi în al meu stern,
mǎ convertesc la elitism.

Bag de seamǎ cum din piept
mi se-nalțǎ zburǎtoare.
Una s-a lovit de sept
când strǎnut din întâmplare.

Şi cum ațipesc tǎcut,
privind miile de stele,
mǎ trezesc cǎ am fǎcut
în sfârşit primele mere.

De-ar fi Luna mai aproape
şi Pǎmântul mai turtit
unde oare ar mai încape
sufletul cel osândit ?

S-ar preface în minute?
S-ar dezintegra-n abis?
S-ar întoarce la-ncepute
pǎcate din paradis?

Curaj latent

Într-un pastel, ghemuitǎ sub gorun

stau şi mǎ gândesc la tine 

şi îmi doresc sǎ îți propun 

sǎ te întâlneşti cu mine.

Îți voi dilua opacul
care ți se varsǎ-n suflet, 

îți voi înțepa cu acul
întunericul din cuget.

Îți voi sechestra teama
care te-a umplut de vinǎ;
te voi încǎlzi iarna
cu dorul care mǎ animǎ.

Te voi învǎța sǎ miroşi florile
pe care le-ai strivit cu nepǎsare
şi te voi sǎruta sub ploile
unde viața din tine tresare.

Voi traversa orice miraj,
orice ocean şi orice tartar,
voi sfǎrâma orice aliaj,
s-aduc la mal un solitar.

Şi-acum cǎ mi-am expus curajul
Te voi întreba şoptit:
Crezi cǎ merita deranjul?
Ce-i în tine de iubit?

Octombrie

 

Este octombrie
şi încep a mǎ predispune
sǎ revin la iubiri postume.
Este octombrie
adicǎ încǎ o inflexiune
dintr-o anume promisiune.

Este octombrie
În tabloul pe care ți l-am pictat,
dar tu probabil cǎ l-ai uitat.

Este octombrie
Când mi te-am imaginat laviu
în acel peisaj alǎmiu.
Este octombrie
în glastra mea de pe pervaz,
pe care se reflecta nişte rǎgaz.

Este octombrie
şi-n tot ceea ce ne-am spus,
am mai inventat un pol opus.

Este octombrie
când frunzele ma-ngroapǎ abuziv
şi inspir aer disolutiv.
Este octombrie
când te aştept în ploaie
şi când te aştern apoi pe-o foaie.

Este octombrie,
dar noi nu ne-am iubit şi restul
ca sǎ-ți înțeleg acum gestul.