Metamorfozǎ

Sunt plǎmǎditǎ prin tine
şi mǎ-nşir în amǎnunte,
n-am pe nimeni sǎ m-aline
când îmi cresc fire cǎrunte.

Stau culcata şi-mi curg lacrimi
de-o nebǎnuitǎ jale.
Am mai fost atât de intimi,
timpule, ce curgi agale?

M-am ridicat ca sǎ rǎmân
creanga aceea de mai sus
şi liniştea pe care-o amân
si vorbele de ți le-am spus.

Dar mai doresc sǎ poposesc
încǎ un moment prin ceațǎ
înainte sǎ-ndrǎznesc
sǎ încep o noua viațǎ.

…

Sunt o ramurǎ posacǎ,
înverzesc la întuneric,
coaja mea este o mascǎ,
serul meu este eteric.

Mǎ mişc în cicluri lent şi ferm
şi mǎ substrag din empirism,
cresc omizi în al meu stern,
mǎ convertesc la elitism.

Bag de seamǎ cum din piept
mi se-nalțǎ zburǎtoare.
Una s-a lovit de sept
când strǎnut din întâmplare.

Şi cum ațipesc tǎcut,
privind miile de stele,
mǎ trezesc cǎ am fǎcut
în sfârşit primele mere.

De-ar fi Luna mai aproape
şi Pǎmântul mai turtit
unde oare ar mai încape
sufletul cel osândit ?

S-ar preface în minute?
S-ar dezintegra-n abis?
S-ar întoarce la-ncepute
pǎcate din paradis?